Spune-mi ce diateza a verbelor folosesti si iti spun cat de barbat esti!

Te-ai intrebat vreodata de ce cuvantul neaos romanesc

care defineste cea mai masculina parte dintr-un barbat

e in limba romana de genul… feminin?!

Numara si tu: o…doua…!

Substantiv feminin.

Si nu, nu vorbesc de barba!

Ea se intreba periodic, pana cand intrebarea suna retoric.

Subiectul revenea in mod enervant in discutie cand ramanea singura cu mintea ei.

De ce?

Nu parea un subiect cu care sa-ti bati capsorul blond la ora 2 noaptea, dar uite ca era.

Nu gasise inca explicatia pentru care limba romana ii ironiza asa subtil pe masculii mioritici, desi o tot cauta… cu lumanarea.

Poate stia ea, limba, ce stia…

desi spera din toti porii sa nu fie asa.

Se opri ca sa treaca si prin sinonime. Si prin alte elemente componente masculine.

Dar pana si sinonimul literar era de genul neutru, asexuat cumva.

Pur si simplu barbatii romani erau castrati din fasa de limba cea rea.

Gandul o amara.

Fusese intotdeauna o admiratoare a masculinitatii.

Ca sa nu zica adoratoare, ar suna obsesiv si nu-si asuma.

Masculinitatea ca esenta.

Paroasa, barboasa si semeata la suprafata, demna, darza, ferma in profunzime.

Masculinitatea era frumoasa.

Nu i se parea un subiect de saga.

Si desi ii placea limba romana, gluma asta pe care ea, limba, o facea, nu-i placea.

Ii statea pe limba sa-i zica vreo doua si s-o puna in banca ei…

desi n-ar fi fost respectuos, limba fiind muuuuuult mai in varsta decat ea.

Stia ca nimic nu e intamplator. Cuvintele sunt adn-ul unui popor.

Dar fac parte si din adn-ul fiecarui om in parte.

Spune-mi cum vorbesti si iti spun cine esti.

Si nu e vorba despre faptul ca poti recita sau nu dictionarul pe dinafara,

asa cum i-l recitase un domnisor prin liceu in loc de poezii crezand ca asa o cucereste mai usor.

E vorba de ce cuvinte iti place sa gusti dimineata, la pranz si seara,

de cum danseaza si se imbratiseaza frazele,

de cum se imbraca gandurile si emotiilor in haine gramaticale ca sa iasa in lume.

De cand se stia, o captivasera barbatii care veneau calare pe diateze active si nimic si nimeni nu le statea in cale.

Pana acum nu-si daduse seama exact de ce.

Dar avu revelatia ca nu numai substantivele au gen, ci si verbele.

Iar diatezele active sunt profund masculine. Delicios de masculine.

Subiectul face si desface.

Un el prinde, cuprinde si surprinde.

Diatezele active sunt indraznete, inimoase, patimase.

Mustesc de testosteron, miros a barbatie exprimata in modul cel mai concis in care se poate exprima un barbat: prin fapte. Si prin asumarea lor.

Iar pentru ea barbatia facea diferenta intre “un barbat” si “barbatul”.

Dintre “cum l-o fi chemand” si cel al carui nume iti face inima sa castige un maraton la care nu s-a inscris.

Dintre el cu minuscule si EL cu majuscule.

Acum ca se gandea, credea ca diateza pasiva emasculeaza cumva.

Pasivitatea e feminina prin definitie.  Subiectul suporta actiunea.

O ea e prinsa, cuprinsa si surprinsa.

Si desi toti suntem, in diferite proportii, si YIN si YANG,

nu intelesese niciodata femeile care mai aveau putin si isi cautau YIN-ul prin pantaloni sa si-l aseze sau care incercau sa si-l masoare cu orice barbat care le iesea in cale.

Nici barbatii care isi afisau YANG-ul odata cu pieptul catifelat si proaspat epilat.

Cat despre diateza reflexiva, era prea asexuata pentru gustul ei.

Ca ingerii. Copilaroasa. Neasumata.

Justificarile copiilor incep intotdeauna cu “s-a”.

“S-a mancat prajitura”, “s-a spart telefonul”, “s-a terminat dragostea”.

O intamplare intamplatoare s-a-ntamplat din intamplare.

Dar o diateza masculina bine exprimata o facea sa i se infioare diateza feminina dintr-o data.

Un barbat adevarat nu-si poarta diatezele nici in pantaloni, nici in inima si nici in cap.

Ci in toate trei partile componente odata.

Uite ca gresise titlul. Pornise de la o perspectiva limitata.

Trebuia sa fie “Spune-mi la ce diateza iubesti si iti spun cat de barbat esti!”

Pentru ca si verbul e relevant la un barbat, nu numai modul in care e conjugat.

Iar a iubi e cel mai frumos, mai curajos si mai delicios verb la diateza activa.

Care ar face orice diateza pasiva a verbului sa nu se lase asteptata mai mult de cateva minute, cat sa-si aranjeze, cocheta, buclele.

Ca sa se conjuge impreuna la o diateza reciproca.

Pentru ca in doi e singurul moment in care oamenii se pot dezbraca de toate diatezele si pot construi povesti care sa sfideze orice regula gramaticala.