Pana cand muzica ne va desparti

„Pana la urma ce nu-ti place la el?!!?“
o intrebase nedumerita foc cineva, candva, undeva, despre un el barbat model cu care se tot codea daca sa se mai vada ori ba.
Ori da! Ori ba… Ori da? Sau ba?! Mai bine ba…
Nu putea lua deloc decizia, se tot gandea si razgandea, dar de, se consola cu ideea ca doar cine nu se gandeste nu se razgandeste, nu-i asa?

„Muzica!!!“ raspunsese in cele din urma cu un aer bosumflat, in timp ce prietena ei isi dadea exasperata ochii peste cap.

Cu riscul de a poza intr-o nazuroasa mofturoasa capricioasa simandicoasa superficioasa si alte chestii care se termina in -oasa, muzica era esentiala pentru ea.

Daca chiar exista o cheie a inimii ei, cel mai probabil aia era o cheie sol.

Bineinteles, avea o explicatia  imbulinata si alambicata si pentru obsesia asta.

Gen ca muzica e singura care uneste si reuneste cele trei parti esentiale ale fiintei tale: mintea, inima si…trupul, ca sa zicem asa.
Gandurile, emotiile si simturile, daca e sa ne exprimam putin mai pretentios pentru publicul simandicos.
Versurile sunt pentru neuroni
ritmul pentru emoticoane si emoticoni
si combinatia face minuni pentru hormoni.

Ritmul e cel pe care-ti bate inima: tu-dum tum tum…ta-ta-dadadada, sau cam asa ceva.
Iar daca tie iti bate inima hard rock si lui hip-hop, clar nu va potriviti deloc.
Si cum lui acelui lui ii batea inima doar pe muzica simfonica…avea convingerea ca in esenta nu se potriveau, desi aparentele poate te inselau.

Nu intelegea ce nu intelegea prietena ei.
Daca dansul e expresia verticala a dorintelor orizontale, nu poti sa dansezi cu foc daca muzicile nu se pupa deloc.
Oricat ai incerca, nu poti fi pe aceeasi lungime, latime si inaltime de unda cu cineva care vibreaza pe complet alta muzica decat a ta.

Carevasazica sa dezvoltam si aceasta idee pana ajunge la dimensiuni de epopee, asa cum am obisnuit cititorii pana acum.

Era intrebata regulat de ce scria rimat.
Raspundea si isi raspundea imediat:
Pentru ca voia ca frazele ei sa aiba muzicalitate, cuvintele sa danseze unele cu altele in rime incrucisate, imperecheate sau imbratisate.
Voia ca cititorul sa poata dansa cu ideile pe textele ei cumva.
Fiecare poveste trebuia sa fie si melodioasa si luminoasa si armonioasa.

Si cum incerca sa scrie si cu creierul, si cu inima, si cu trupul, isi dorea ca in textele ei sa danseze emotiile cu gandurile si cu instinctele,
singurul menage a trois pe care il intelegea
De aia nu scria nici proza, dar nici poezie.
Scria proezie.

Si proezia asta trebuia sa cante ca sa incante si ca sa descante.

Pentru ca muzica e cel mai minunat mijloc pentru comunicat…cum altcumva ai putea vorbi si cu creierul, si cu inima, si cu alte parti esentiale ale celuilalt?!

Asa ca, dupa ce se spala in intimitate, emotiile, gandurile si dorintele se intind pe portativul zilei la uscat.
Numai asa, cantate, le poti deslusi intelesurile, subintelesurile si neintelesurile.

Viata tuturor e un musical in care fiecare e  propriul compozitor si propriul dirijor. Cateodata e o melodie fara niciun ascultator, cateodata e un hit pe buzele tuturor.

Muzica ne incifreaza si apoi ne descifreaza, pentru noi si pentru celalat. Ne descompunem si ne compunem in fiecare zi in melodii noi care vorbesc doar cu si despre noi.

Incepem prin a ne compune intr-o melodie care imi place si mie si tie si ne invitam la dans hormonii, neuronii si emoticonii, doi cate doi. Imbratisati si imperecheati la fel ca noi.

Continuam cu zile cu strofe bune si nopti cu ritmuri nebune, cand, imbatati de sunete, vom invata sa cantam unul la celalalt. La corzile inimii sau la fluierul sau  la buciumul trupului, nu va ganditi ca mine la prostii. In fiecare bucium e alt zbucium, in fiecare fluier alt suier, ca sa continuam cu metaforele. Si corpurile vor deveni instrumentele la care canta inima acompaniata de creierul care recita si incita.

Ne vom certa si ne vom impaca in melodii pana cand vom dansa fiecare nu cu inima celuilalt, ci pe inima celuilat. Pana cand disonantele vor fi de nesuportat si vom ramane surzi unul la cantecul celuilalt.
Ne vom iubi pana cand muzica ne va desparti.
Pana cand melodiile noastre nu-si vor mai vorbi, pentru ca vom emite fiecare pe alta lungime de unda.Pentru ca nu va mai fi nimic de simtit si nimic de vorbit si nimic de iubit, nici pe orizontala  nici pe verticala.

Pentru ca inima ta moare atunci cand  muzica dispare, ca sa parafrazam un lalala care ii placea tare. Si desi poate vor mai fi melodii necantate intre noi care ne vor bantui, nu vom mai gasi puterea de a le canta stiind ca celalalt nu va mai gasi puterea de a le asculta.

Atunci vom incheia triumfator cu un reqviem pentru inca un vis compromis.

Nu va fi nicio tragedie, pentru ca in definitiv fiecare experienta te face sa descoperi in tine alta si alta si alta melodie.

Si nu, nu va fi nici macar o drama.

Pentru ca va fi o melodrama.