Dorul de duca

Intr-o nustiucare seara, intr-o nustiucare vara, intr-un nustiucare bar
aparuse ca din senin la un pahar de vin intrebarea ei favorita.
Partea cu “favorita” fiind incotosmanata in ghilimelele de rigoare, ca tot era racoare.
”Si? Care e destinatia ta preferata?”

Dupa fiecare vacanta sau pur si simplu cand s-au pitit sub masa, plictisite,
toate celelalte subiecte de conversatie, cineva, invariabil, te va intreba,
la fel ca domnul asta, care se repeta, crezand ca nu s-a facut inteles din prima:
“Deci? Unde ti-a placut cel mai mult sa calatoresti?”

Desi creierul ei deja dadea ochii mintii peste cap si inima casca din toate ventriculele,
ea tacea. O tacere mai seaca decat vinul pe care il bea.
Dar domnul cu intrebarea nu intelegea tacerile si se holba intrebator la ea.
” Sau unde ti-ar placea?” insista el, binevoitor,
gandindu-se probabil ca cine stie, poate n-a iesit fata din tara niciodata si de aia tace asa incurcata.

Tacea.
O tacere lunga sa-i ajunga.
Tacea aiurea.
Tacea pentru ca habar n-avea.
Adevarul e ca fusese de nenumarabile ori intrebata, dar nu se intrebase singura niciodata.
Raspunsese in nenumarabile feluri, dar nu-si raspunsese siesi defel.

Asa ca tacea incurcat, incruntat, incapatanat.
Orice raspuns pe lumea asta ar fi fost bun pentru domnul cu pricina,
dar ea se indaradnicea sa nu-l dea.

Stia care sunt judecatile si prejudecatile, stia cum poti face disectie pe personalitate
si cum poti clasifica oamenii inghesuindu-i intr-un profil psihologic sau altul
in functie de raspunsul la intrebarea asta aparent nevinovata.
Stia si raspunsurile corecte in functie de persoana si situatie, dar nu voia sa le dea, uite asa.

Tacea ca sa-si raspunda intai pentru ea.

Tacea pentru ca nu putea alege un singur loc.
Le-ar fi ales poate pe toate si niciunul.
Simtea ca apartinea in acelasi timp tuturor destinatiilor si niciuneia.
Raspunsul putea varia in functie de situatie, se emotie, de care parte din ea intreba, etcaetera.
Ficatul ar fi zis Rusia, ochii ar fi zis India, creierul ar fi zis Amsterdam,
urechile ar fi zis Cuba, inima ar fi zis oriunde e el, fundul ar fi zis Brazilia, si tot asa.
Aici textul ar avea nevoie de un “hahaha”, ca sa se prinda cititorul ca vorbea serios cand glumea.
Dar era genul de gluma de care razi tu cu tine, asa ca ce conta?

Adevarul era ca nu putea detecta un loc din care n-ar mai fi putut pleca.
Ii placeau bucati din multe tari, orase, mari, continente, stropi de culoare, fragmente de sunete, de emotie, pe care le-ar fi putut imbina intr-un puzzle
care sa construiasca imaginea unui rai propriu si personal,
iesit din tipar si croit exact pe formele viselor ei.
Doar ca nu exista niciun avion pe lume care sa te conduca spre raiul asta fara un nume anume.

Tacea.
Tacerea era deja nejustificata …si nejustificabila.

Cel mai adesea calatoriile sunt o fuga de noi insine sau dupa noi insine.
De noi astia vechi si dupa niste noi mai noi. Mai buni si mai nebuni.
De noi astia de care ne-am plictisit dupa niste noi noi, stralucitori si poleiti in bronz ca statuetele de tinichea.
Schimbam temporar peisajul de la geam sperand ca vom schimba pespectiva din oglinda.
Italienii ne fac sa ne simtim mai frumoase, americanii ne fac sa ne simtim mai destepti, nemtii mai creativi, chinezii mai focosi, si tot asa, pentru ca ne definim prin comparatie.

Plecam sperand ca atunci cand ne vor opri la intoarcere la vama sa putem declara cu convingere ca cel mai de pret lucru pe care l-am adus din vacante cu noi suntem chiar noi.
Plecam sa ne cautam, sa ne regasim si redescoperim.
Dar in cateva zile, dupa ce se sterge bronzul de pe zambet,
vedem ca am ramas la fel de palizi pe dinauntru cum eram inainte de a pleca.
Ca, dincolo de sutele de poze in care ne afisam fericiti,
suntem de fapt la fel de tristi sau de veseli ca inainte de a calatori.
Pentru ca, pana la urma, adaptand un citat clasic dintr-un film si mai clasic,
“no matter where we run, you just end up running into ourselves.”

Uf, ce intrebare complicata! Sau poate doar o complica ea aiurea.
Asa tare ar fi vrut sa fie acasa, nu intr-un nustiucare bar la al nustiucatelea pahar.
Brusc o lovi revelatia si sari de pe scaun, bucuroasa:
“Acasa!”

Toata masa se uita lung la ea.
In ultima jumatate de ora se discutase probabil ceva cu totul altceva, poate despre pacea mondiala sau poate ultima nazbatie a unei asistente tv, nu stia exact ce.
Dar ea se intoarse cu entuziasmul demn de descoperirea ca Pamantul e rotund spre domnul cu intrebarea :
“Acasa e destinatia mea preferata”

Pentru ca, oricat si-ar fi dorit sa plece, intotdeauna isi dorea mai mult sa se intoarca.
Pentru ca nicaieri nu e mai frumos, mai dulce, mai cald ca acasa.
Pentru ca acasa erau toti oamenii si toate lucrurile pe care le iubea.
Pentru ca atunci cand te intorci acasa te intorci la tine, la tot ce esti,
si inveti sa te accepti si sa te iubesti exact asa cum esti.
Si daca incepi sa cauti mai bine, poti gasi toate minunile din lume chiar in tine.

De-a dreptul banal.
Tara, orasul, strada, casa care ii placeau cel mai mult erau astea in care traia.
Care nu erau cele mai frumoase pentru ca erau cele mai frumoase.
Ci erau cele mai frumoase pentru ca le iubea.

Asa ca zambi pe dinauntru si se grabi spre casa.
Spre acasa.
Unde un univers intreg o astepta.

– va urma sau nu va urma-