“Tu esti fericita?”
o intrebase cineva candva undeva,
pe un ton care ar fi fost gri inchis daca ar fi fost scris.
“Da!”,
raspunsese ea pe un ton auriu, zglobiu.
Raspunsese pe negandite.
Dada-urile si nunu-urile adevarate nu au nevoie de timpi de gandire si de razgandire.
Vorbise inima fara ea.
Tocmai cand mintea incepuse sa puna sub intrebare semnul de exclamare de dupa Da,
transformandu-l mai degraba in semn de mirare,
veni alta intrebare.
“De ce?!”
Creierul ei incepuse sa se balbaie, asa ca aruncase repede un
“De ce nu?”,
dandu-si seama ca habar nu are.
“De ce nu”-ul ii obtinea intotdeauna o amanare destul de mare
incat sa apuce sa isi raspunda intai sie insasi la intrebare.
Pana sa isi revina din stupoare interlocutorul, creierul ei isi incepuse deja interogatoriul.
Actiona ca un invatator care ii dadea o lucrare de control.
“Scoateti o foaie de hartie si enumerati cel putin 10 motive de fericire reale, nu imaginare.”
Ca da, asta e problema cu imaginatia…intra in conflict cu realitatile altora.
Incepuse repejor enumerarea, de teama sa nu ramana corijenta la fericire, cumva.
Dar exact cand incropea lista in cap si se poticnise la motivul numarul 6,
asa ca incepuse sa mazgaleasca inimiore in loc de liniute de enumerare, o pocni revelatia:
Cu fericirea e la fel cum e cu iubirea.
Cand stii raspunsul la de ce, inseamna ca nu esti fericit cu adevarat.
Asa cum atunci cand poti spune de ce, nu iubesti cu adevarat pe cineva.
Il sau o iubesti cu creierul, nu cu inima. Rational, nu irational. Pentru ca merita.
Iar iubirea iubire nu se obtine ca o diploma, pentru merite deosebite.
Si nici fericirea fericire.
Fericirea nu trebuie justificata.
Un creier poate diseca si face din orice motiv justificat de fericire
unul la fel de justificat de nefericire
mai repede decat poate face un espressor o cafea.
De aceea fericirea durabila si valabila e cea care nu e justificabila.
Fericirea adevarata nu e cea care poate fi motivata
Nu, nu iti trebuie motive sa fii fericit.
Iti trebuie doar motive sa fii nefericit.
Citise undeva ca dupa un an, un om care a castigat la loterie si unul al carui picior a fost amputat
ajung la exact acelasi nivel de fericire
pe care l-au avut inainte de respectivul incident sau eveniment.
Ceea ce demonstreaza ca esti exact atat de fericit cat poti fi
si ca fericirea ta nu depinde de nimeni si de nimic din afara.
Asa ca degeaba astepti pacea mondiala, sa castigi la loteria stelara,
o noua guvernare sau printul pe unicorn calare,
sa te rapeasca extraterestrii,
sa arati ca Miss universul Lui, stii tu cui,
sau sa remarce seful ca nu esti chiar asa tampit
ca sa fii si tu in sfarsit fericit.
Nimic nu s-ar schimba daca toate astea ti s-ar intampla.
Vei fi exact atat de fericit cat iti permiti tu insuti sa fii, atat cat te lasa inima.
Fericirea la ea era o stare naturala, nu exceptionala.
Nu era fericita pentru ca ceva.
Pur si simplu era fericita pentru ca era… fericita.
Nu stia daca se nascuse cu un nivel de fericire mai mare decat al majoritatii populatiei
si creierul ei vreun campion mondial la secretat serotonina una doua afara ploua…
sau daca in timp invatase cum sa se faca singura fericita si uitase ca invatase.
Cert e ca majoritatea oamenilor credeau ca fuma non stop ceva,
asa isi explicau ei pentru ei bucuriile ei fara temei.
Dar sunt oameni al caror drog e chiar inima lor,
nu au nevoie de niciun alt stimulent exterior.
Cei mai multi inteleg fericirea ca pe un puzzle complicat din care iti tot lipsesc piese,
sau din care ai numai piese desperecheate, care nu se saruta frantuzeste unele cu altele niciodata,
sau in care imaginea de final nu e chiar cea asteptata.
Si atunci strici tot si o iei de la cap, intr-o munca sisifica.
Tot asteapta FericireA cu F mare si cu articol hotarat, o fericire abstracta, de neatins, de necuprins, de neimbratisat, de nedormit cu ea in pat.
Doar ca fericirirea veritabila e cu f mic si are nevoie de e un articol nehotarat care sa o faca cunatificabila, palpabila, pipaibila, devorabila:
o fericire, doua fericiri, niste fericiri.
De fapt fericirea ar trebui sa fie un substantiv defectiv de singular…sa aiba doar plural.
Asa ca ea aduna cu constiinciozitate niste fericiri multe si mici zi de zi si noapte de noapte.
Din cele neasteptate, nu planificate.
Asa cum ai aduna un buchet din multe stelute ca sa iti faci din ele artificii.
Pentru ca asa simtea ea fericirea.
Ca un buchet de artificii pe care orice scanteie ti le aprinde in stomac.
In care fiecare steluta e o fericire mai mica, dar adunate dau o mare mare de fericire sclipitoare in care sufletul tau face o baie dezbracat cand vrea.
Da. O baie intr-o mare de stelute, asta era fericirea pt ea.
Asa ca o strangea picatura cu picatura ca sa se balaceasca oricand in ea pana dincolo de geamandura.
O fericire in fiecare noapte cand a ei pisicuta incepea sa toarca instant cand o lua de o labuta.
O fericire cand salva un melc cotobelc candid care voia sa traverseze strada printre masini rapid.
O fericire in fiecare cireasa pe care o devora ca si cum ar fi prima…sau ultima.
O fericire cand soarele alegea sa faca o baie chiar in paharul ei de roze
si parca sorbea o bucata lichida de lumina.
O fericire cand gasea melodia pe care sa topaie si sa tropaie inima ei in ziua aia.
O fericire cand se stramba la camera de filmat de la bancomat.
O fericire cand el ii zicea numele si in gura lui parea brusc cel mai frumos nume din lume.
O fericire cand sarea in balti desculta dupa ploaie si toata lumea se ferea de ea.
O fericire cand era soare si o fericire cand nu era, o fericire cand gusta si degusta pe cine voia ea, o fericire cand un gand nastrusnic o imbujora, o fericire cand tocmai evitase abil o nefericire, o fericire cand sforaia langa ea cel pe care il iubea daca il iubea… iar daca nu-l iubea, o fericire cand nu sforaia.
Si alte fericiri pe care nu le putea aici enumera nici macar dupa 12 noaptea.
Interzise atat minorilor cat si majorilor, pentru ca sunt fericiri care se devoreaza doar in doi.
Era bogata in fericiri.
Pe unele le aprindea instant si le gusta insetata asa cum gusti stelutele din artificii cu limba,
pe altele le pastra ca sa le aprinda in cate o noapte mai insingurata,
in altele facea deseori baie asa cum faci baie la rasarit in soare…
Din cand in cand le dadea si altora, pentru ca fericirele impartite sunt de fapt inmultite.
Cateodata le arunca in priviri fugare,
cateodata le indesa in cuvinte asa cum indesi umplutura in placinte,
alteori le strecura cuiva in palma cum strecori unui copil pe ascuns o bonboana.
Cateodata se tinea de sotii si le ascundea sub limba,
apoi dadea cui voia ea sa ii guste fericirea. Na!
Pt ca stia ca fericirea, dupa ce o gusti, nu te mai poti satura de ea.
Asa ca da, acum avea in sfarsit raspunsul raspunsurilor la intrebarea intrebarilor.
Il gasise pe net zilele astea, dar se potrivea de parca il scrisese chiar ea,
asa ca si-l “insusea” cu ghilimele de rigoare.
Abia astepta sa o intrebe din nou cineva:
“De ce esti fericita?”
ca sa ii poata raspunde cu un auriu si zgolbiu
“De obicei.”
CRAITA 