I. (dez)echilibrul puterilor in stat

episodul 1- Cuminte cu minte

A fost odata …de parca ar fi fost niciodata.

Ca de n-ar fi nu ar povesti, dar povestea trebuie relatata tocmai ca nu cumva situatia sa fie uitata si repetata.

Pe vremea cand creierul ei era un ingrozitor dictator atotstiutor.

Un hibrid de dictator comunist cu tendinte mai mult sau mai putin reprimate de fascist.

Stia ca nu e frumos sa vorbesti asa despre cel care ti-a condus viata, dar spera ca istoria va confirma, dupa ce va imbraca in termeni obiectivi, opinia care putea parea subiectiva din lipsa de perspectiva.

Sa ne imaginam ca fiecare om e o tara. Si fiecare organ mai important un candidat la presedentie.

Exista tari guvernate, tari neguvernate si tari neguvernabile.

Cele neguvernate nu au niciun organ capabil sau dornic de guvernare. Haosul total e la putere in ele.

Iar cele neguvernabile au prea multe “organe” puternice cu tendinte dictatoriale care se bat continuu pentru putere. Nimeni nu castiga niciodata, dar mai ales toata lumea pierde.

Cele guvernate au la putere cel mai puternic organ, fie ca e mintea, inima, organul copulativ sau reproductiv, cele doua nefiind unul si acelasi, in ciuda aparentelor.

Gandeste-te bine! Care organ e la putere la tine?!

Daca recunosti macar trei situatii in povestea asta, poate e chiar povestea ta si nu ti-ai dat inca seama.

Ii recunosti usor pe cei al caror creier a fost instaurat dictator cu putere deplina:
legislativa, judiciara si executiva!

Toata lumea lor e colorata doar in negru si alb, iar griurile sunt de netolerat,ne neimaginat, de nedigerat,asa ca sunt aruncate ori in gramada cu alb ori in cea cu negru, ca sa nu ajungi cumva sa te intrebi din ce culori desaturate au fost formate.

Stapanul, creierul se instaureaza si troneaza de obicei pe varful unei coloane vertebrale de fier forjat in focul principiilor de necontestat.

O coloana vertebrala inflexibila gata intotdeauna sa-ti serveasca o sentinta infailibila si sa te incadreze in categoria nevertebratelor daca principiile tale masoara mai putin decat tine in inaltime.

E drept, ei uneia coloana asta nu prea ii permitea sa vada in stanga, dreapta sau mai jos de varful proprilui nas care era din fericire infailibil in a detecta situatiile neplacut mirositoare de la distanta si a le ocoli cu eleganta.

Apoi, pentru oamenii guvernati de creiere, muzica nu e decat un zgomot ritmat pe care se poate dansa controlat.
Muzica nu raneste, nu panseaza, nu pulseaza, nu traieste si nu defineste emotii de nedefinit si de nesuportat fara ea.

De aia, pe vremea de care povestim, ea ura sa ramana singura cu muzica pentru ca ii amintea de tot ce nu simtea.

Singurele melodii tolerate in tarile guvernate de creiere sunt cele foarte ritmate…pe care se poate topai in ritmul unui superficial bum bum existential si carora nu le stim nici macar versurile, pentru ca le auzim, nu le ascultam si nu le simtim.

Poate de aia dezvoltase o fobie fata de cei carora nu le curge muzica prin vene, oameni al caror suflet paralizat nu poate dansa nici singur, nici cu altcineva.

Daca acum oamenii fara muzica o ingrozeau era pentru ca ii aduceau aminte de ea de pe vremea aia…si desi ii intelegea si ii compatimea, nu ii placea si nu ii voia cu niciun chip langa ea.

Situatia per ansamblu nu e insa nici pe departe asa negru pe alb cum se straduia sa o mazgaleasca pe blog pentru a ingrozi cititorul.

E nedrept poate sa iti aminteasti doar de partile rele de pe vremea cand creierul era la putere.

Sigur existasera si parti bune, sigur invatase ceva… doar ca acum nu se putea concentra decat pe cate emotii sufocase dictatorul care ii tronase ani de zile in cap.

Cand se uita la pozele ei din vremea nu numai ca nu se recunostea…nici macar nu se placea.

La o scanare superficiala era tot ea…doar privirea era alta, a creierului  omniprezent si omnipotent care cerea sa fie venerat ca un zeu izgonit pe nedrept din Olimp si deportat  intr-un cap blond carliontat.

Ceea ce am omis intentionat sa spun e ca, oricate motive de fericire bifeaza la infinit, creierul e prin definitie un organ nefericit.

Intotdeauna vrea altceva decat are, e vesnic nemultumit, intr-o perpetua cautare si dorinta de autoperfectionare, nestiind cat e perfectiunea de plictisitoare.

Plus ca orgasmele intelectuale nu sunt niciodata indeajuns de satisfacatoare, sunt frustrante pt ca sunt obtinute prin masturbare…intelectuala, evident.

Pentru ca ea, mintea, nu considera ca e un lucru destept sa iubesti, asa ca se fereste de indragosteala ca de o boala fatala.

Pana nu se inventeaza prezervative pentru inima, ca sa fii in siguranta cand iti bagi sentimentele in cineva, mintea tine pe toata lumea la o distanta cuminte.

Si desi ti-ar putea povesti  12 ore pe zi despre cat de fericiti pot fi, incercand sa se convinga pe ei mai mult decat pe tine, oamenii guvernati de minte fac abuz de argumente doar din lipsa de sentimente.

Nestiind ca argumentele valoreaza infinit mai putin decat sentimentele.

Stia exact cum era tocmai pentru ca asa fusese si ea.

Pe vremea aia nu realizase ca mintea se minte si in consecinta minte si te minte.

Limba romana te avertizeaza subtil despre asta prin faptul ca substantivul “minte”, cand devine verb, isi schimba semnificatia, dar nu substanta.

Dar in timpul de care vorbim ea nu pleca urechea la subtilitatile limbii romane, asa ca incredintase conducerea mintii si se mintea ca e cea mai cea forma de auto-guvernare inventata vreodata. Un sistem cuminte si cu minte.

Dar ca sa nu lungim prea mult povestea ca nu vrem sa adormim cititorul in brate cu calculatorul…ajungem si la inima, caci despre ea e intriga.

Inima statea inchisa cu nenumarabile zavoare in temnita cea mai infioratoare pe care o construise ea insasi pentru ea: temnita fricii de cat simtea sau nu simtea.

Fricii ca in afara temnitei fiecare pauza dintre bataile de inima poate durea mai mult decat poti suporta.

Vegeta intr-o paralizie emotionala permanent temporara, ca sa zic asa, atent monitorizata de creierul care se simtea cam amenintat de ea, desi nu recunostea nici in ruptul capului.

Din ce in ce mai des insa creierul incepuse sa aiba crize de identitate si voia sa-si dea demisia si sa se exileze undeva in strainatate,

iar inima incepuse sa sufere mai mult de claustrofobie decat de agorafobie.

Deci…ca asa se incep propozitiile cand nu stii cum sa zici ce vrei sa zici, cu concluzia…

Deci, cum ziceam, intr-o buna si nebuna zi, inima s-a revoltat si a pus de “ultima solutie, inca-o revolutie”.

Intr-o singura zi tot sistemul a fost rasturnat.

Creierul a fost inlaturat de la putere si inima s-a inscaunat ca o regina direct in cap.

Dar despre asta in episodul urmator…ca tocmai mi-am descoperit vocatie de Sherezada care are numai povesti care se opresc exact in punctul culminant, lasandu-te frustrat.

-va urma-

-sau nu va urma-