Jumatatea plina a paharului

– partea a II-a –

Da, asta isi dorea cel mai mult la ora tarzie din seara aia: sa fie un pahar!

Daca ar fi intrebat-o cineva in secunda urmatoare  “tu ce vrei sa te faci cand te faci mare?” , ar fi zis “pahar” fara nicio urma de ezitare. 

Desi n-ar fi putut fi niciodata un pahar oarecare.

Daca ar fi fost pahar, ar fi fost de fapt un pocal. Fermecat. Neaparat.

Mereu plin, dar mereu gol, insetat de celalalt.

Cu gust surprinzator cand crezi ca le-ai baut pe toate…si cald si familiar in serile cand te simti golit si dezgolit.

Sau invers, ca pocalele sunt mai zapacite.

Dar fi fost mereu plin cu vreo licoare naucitoare.

E drept, poate nu intotdeauna cu ce isi dorea El sa bea.

Desi constientiza ca cei mai multi oameni vor doar un pahar de apa plata, e prea mult sa bei zilnic dintr-un pocal…

Un pocal iti pretinde prin simpla lui existenta o sete de viata nemasurata. 

Ciudat. Nici macar nu stia ce fel de bautor era El. 

Genul care experimentaza si bea in functie de cum il poarta emotia…

genul care gaseste ca toate bauturile sunt la fel, dealtfel,

genul care descopera mereu alt gust in aceeasi bautura, in functie de cum i se reflecta sufletul in ea

sau genul pentru care e intotdeauna mai buna bautura din paharul alcuiva?!

Genul viata ca un sir de shot-uri inflacarate, colorate…

genul bere dupa bere e placere…

sau genul vin, ba nu vin, ba vin, ba nu mai vin?!

Genul viata mea poate fi povestita intr-o fraza facuta din nume de bauturi exotice si erotice…

genul care lasa cireasa din cocktail ultima…

sau genul care mananca doar cireasa?

Indiferent de ce fel de bautor era, isi imagina cum o bea:

cu inghitituri mici, uimite, ca atunci cand gusti ceva pentru prima data si treci licoarea prin toate simturile…

sau hulpave, ca si cum ar fi prima si ultima bautura din viata ta.

Cum o duce la buze frematand, nerabdator ca un adolescent.

Cum o tine cu amandoua palmele, strans, ca sa nu ii alunece din maini si sa se sparga.

Posesiv, ca sa nu-si lase cumva cineva altcineva amprentele pe ea.

Oare e normal ca paharelor sa le fie sete?

Ca ei i se facuse dintr-o data o sete ciudata.

O sete de bautor. L-ar fi sorbit pe nerasuflate, nesatula. Apoi i-ar fi dat sa se bea din ea.

Sa vada si El ce gust nemaigustat are.

Ca apoi sa vada ce gust au ei amestecati, amalgamati, si sa devina dependent de gustul lor combinat intr-un cocktail inedit.

Sa nu mai poata sta nici macar o clipa fara sa bea si sa se bea din ea.

Aiura. Numai gandul o imbata. Lipsea doar fondul muzical din fantasma asta.

Dar stiai ca poti face muzica dintr-un pahar?

Daca ii umezesti buza si apoi il mangai incet, apoi din ce in ce mai infocat, canta.

Si incanta.

Se intreba daca paharele cantau in mainile lui…si ce cantau oare?

Si ea ce ar fi cantat?

Intrebarea ramase suspendata pe un portativ imaginar infasurat ca un servetel in jurul unui pahar la fel de imaginar.

Daca ar fi indraznit i-ar fi zis “vreau sa fiu paharul tau in seara asta”.

Daca ti-as fi pahar ai bea din mine licori mai ametitoare decat exista in orice bar.

Te pot imbata si cu apa plata, sunt talentata.

I-ar fi zis “Hai, imbata-te cu mine odata ca niciodata!”

Poti sa ma bei cum vrei tu: cu inghitituri mici, precaute, sau ca pe un shot, pe nerasuflate.

I-ar fi zis absolut tot, dar n-o sa-i zica absolut nimic.

Pentru ca paharele nu vorbesc decat daca le tii buza pe buze si le sorbi pe negandite cuvintele nerostite.

Zambi. Nu mai era geloasa pe paharul din manile lui…

Stia ca paharul ar fi trebuit sa fie gelos pe ea.

Pentru ca ea n-ar fi fost niciodata doar un nustiucare pahar intr-un nustiucare bar intr-o nustiucare vara intr-o nustiucare seara.

Ar fi fost paharul ala despre care daca n-ar fi, nu s-ar povesti…