Dintr-un budoar emotional

Asta nu, asta nu, asta da, dar nu prea, asta doar daca maine vine Apocalipsa! 

Rascolea garderoba cu disperarea naufragiatului intr-o mare de haine, cautand rochia  care sa o mentina pe linia de plutire toata noaptea.

Rochia care sa o salveze de ce simtea. Sau de ce nu simtea.

Si de ce stia ca nu va simti in seara aia, oricat si-ar dori.

Pentru ea rochiile nu au fost niciodata doar niste rochii.

Erau emotii in care se imbraca sau de care se dezbraca.

Acum cauta infrigurata emotia in care sa fuga si in care sa se regaseasca, in acelasi timp.

Emotia potrivita in care sa paraseasca un an si sa mearga la prima intalnire cu altul.

I se pareau de neinteles cei care isi puteau pregati de cu seara hainele pentru a doua zi. De unde stiau dinainte cum se vor simti?

Cum sa te imbraci intr-un portocaliu zvapaiat daca te trezesti cu o emotie gri decolorat?

Nu ti se pare ca nu se potriveste bluza cu zambetul? Nu vezi ca nu se asorteaza nimic cu sufletul?

Toate ca toate, dar nu-i frumos sa iesi in lume cu sufletul neasortat…

Zambi ingaduitor privindu-si garderoba.

Emotiile ei erau mai mereu violent colorate. Aprige. Cateodata foarte dificil de purtat.

Nu le putea ascunde decat cu dificultate si era intotdeauna inspaimantata de faptul ca va ramane pe neasteptate in emotia goala in fata tuturor. Nu-si putea imagina ceva mai stanjenitor.
Asa ca isi ascundea trairile in vazul tuturor. Imbracandu-se cu ele.

Pentru ca cel mai bun mod de a ascunde ceva e sa-l pui sub reflector, nu-i asa?

De iubit, iubea rosu.  Rosul ala care ar face si sangele gelos. Rosul de disectie pe cord. Rosu spectaculos. Rosu absurd. Rosu zemos. Rosu provocator. Deloc surprinzator, rosul era culoarea ei preferata.

Dar in seara asta nu reusea sa gaseaca rosu in ea.  Asa ca rosu nu putea purta.

Geloziile erau de un veninos si violent violet.

Ca un animal salbatic care se apara atacand, muscand din tot…inclusiv din propria carne, pana la sange. Veninul ala care in cantitati mici poate fi folosit ca antidot pentru partiala paralizie emotionala, dar care in cantitati mari ucide tot. Asa ca se ascundea de hainele violet, sperand mereu sa n-o gaseasca si sa n-o poarte ele pe ea.

Dorintele erau nude. Si transparente sau dantelate. Putin imbujorate. Nu se purtau in public, doar in intimitate. Acolo unde te dezbracai doar ca sa te imbraci in privirea celuilalt.

Ranile erau de un visiniu putred, regal…aveau ceva de soldat brav care a fost macelarit emotional.

Erau visiniul sangelui uscat, cu o pojghita superficiala de nepasare, sub care zvacnea, adanca si inflamata inca, ea, rana.

Toate ranile au ceva nobil, durerea innobileaza instant.

Cu toate astea nu avea multe haine visinii. Pentru ca in general nu-si purta ranile oglindite in ochii altora.

Le acoperea si oblojea cu pene sau cu paiete, ca sa distraga atentia.Si le dansa in ciuda tuturor, de parca n-ar fi durut-o fiecare por.

 

Se mahni. Si mahnirile erau mereu gri…un gri paralizat intre negrul depresiilor si albul sperantelor.Dar mahnirile nu le scoti in public niciodata. Pentru ca sunt contagioase, se raspandesc ca o gripa nesuferita.

Fericirile erau sclipitoare ca artificiile si aurii. Ai gustat vreodata stelutele artificiilor?  Au acelasi gust ca fericirea.

Fericirea e asa…ca atunci cand se ti se pare ca cineva a aprins toate artificiile din lume in stomacul si sub pielea ta.

I-ar fi placut ca Revelionul asta sa fie auriu. Visa o rochie de artificii in care sa danseze toata noaptea.

Dar nu va fi, asa ca azvarli cat colo si rochiile aurii.

Negru in niciun caz n-ar purta. Pentru ea negrul tern nu era o emotie, era un vid emotional…o gaura de vierme.  Negrul era bleah! atunci cand nu era folosit drept decor pentru vreun accent vestimentar surprinzator.

Furiile aveau culoarea taifunurilor. Dar furiile nu durau niciodata destul cat sa-ti tesi o haina din ele. Se destramau repede, dupa ce destramau tot in jurul lor.

Candorile erau roz bonbon, singuratatile bleo, visele turcoaz ca marea. Dar nu simtea niciuna din astea sau le simtea pe toate laolalta, nu isi dadea seama.

Albul era o panza pe care poti mazgali orice emotie vrei…o emotie neinceputa. Era speranta ca ziua sau seara sau intamplarea va picta pe ea o emotie nemaipurtata.

Se simtea usor dezamagita. Si dezamagirile erau decolorate…ca si cum cand ti-ai spalat sufletul ai uitat sa pui Perwol ca in reclama de la televizor  si s-au dus culorile din el pe apa Sambetei. Sau pe apa Duminicii. Dar nu te poti imbraca in dezamagiri de Revelion, nu-i asa?!

Se uita dezolata la hainele aruncate care imbracau tot livingul, mai putin pe ea.

Nu ii placeau emotiile terne, lalai, decolorate, uzate, difuze, confuze.

Adora in schimb emotiile care pareau croite pe sufletul ei sau se infoiau ca volanele in jurul lui.Cele care sclipeau, sopteau, fosneau, traiau odata cu ea sau chiar aveau o viata a lor.

Nu-i placeau emotiile cu croieli complicate, greu de imbracat, dar si mai greu de dezbracat.

Se simtea inlantuita in ele. Ca si in bijuterii, pe care nu le putea purta niciodata mai mult de cateva ore. Se simtea incatusata in ele, in lanturi, cercei, inele!

Dar nu contau numai culorile . Ci si materialele. Si croiala.

Flirtul era dantelat. Nesigurantele erau cand tricotate, incotosmanate si bosumflate, cand nerusinat de decoltate. Dupa caz. Sau dupa necaz.

Arogantele erau paietate. Adunau privirile admirative in oglindirile fiecarei paiete in parte si le proiectau in jur, triumfator. Dar arogantele sunt doar un scut stralucitor care te apara de dorintele tuturor!

Era topita dupa emotiile matasoase si cele catifelate.Emotiile pipaibile. Flamande sa  fie dezmierdate  si framantate de mainile altcuiva. Dar ce sens sa porti o rochie imbratisabila care nu va fi imbratisata?! O irosesti aiurea. Ca doar nu te poti imbraca in exact aceeasi dorinta pana plictisesti chiar si oglinda…

Desi cateodata se imbraca intr-o emotie aspirationala, sperand ca asa o va atrage, cumva. Si cateodata chiar functiona.

Se opri. Se simtea pierduta in garderoba mai ceva ca Alice in Tara Neminunilor. Cauta numai ce nu gasea si gasea numai ce nu cauta.

Din cand in cand imbratisa o rochie veche, nostalgica dupa emotia care ii amintea de ea. O proba doar ca sa o simta din nou. Pe ea, emotia!

Anumite haine isi pierdusera semnificatia initiala pentru ca erau imbibate cu momentele intense in care fusesera cu ea.Pastrau parfumul unei anume atingeri…sau amprenta unei anume priviri. Infiorarea unui gand necuminte.

Se opri din nou. Timpul petrecut in garderba ii amintea de povestea cu Hainele cele noi ale imparatului. Si intui pe loc de ce nu gasea rochia potrivita.

Pentru ca rochia potrivita pentru seara aia pur si simplu nu exista.

Si rochia potrivita nu exista pentru ca ea era goala.

Se simtea goala complet.

Golita de orice emotie…

Se resemna cu gandul ca va merge la Revelion goala. Pe dinauntru.

Dar va purta, bineinteles, o rochie. O rochie mandra, impaunata!

Preferabil decoltata, ca sa distraga atentia si sa atraga atentiile.

Se baza pe faptul ca nu se va gasi in noaptea aia niciun suflet roz, copilaros, care sa le strige tuturor ca, de fapt,  “Imparatul e gol!”.