A fost odata. Mai degraba ca niciodata.
Un copac crescut direct din beton intr-un oras fara copaci. Un copac incapatanat de cand era samanta, se pare, din moment ce a strapuns asfaltul pentru a incerca sa se prinda de cer cu primele ramurele din dotare.
Totusi, cel mai probabil e ca ar fi ramas doar un copac oarecare daca intr-o nebuna zi de toamna cel mai singur copac nu s-ar fi indragostit de un banal stalp de fier care impartea aceeasi alee cu el.
Un stalp inalt, lucios, metalic. Mandru. De neindoit. De neclintit. De fier, cum spuneam. Un stalp ca toti stalpii, daca intrebam povestitoarea, dar un stalp care stralucea magic in lumina rasaritului pentru copacul cu pricina.
Stalpul se afla cam la cateva ramuri departare.
Deci nu era nici pe departe o dragoste imposibila, mai degraba improbabila. Dar copacul s-a incapatanat sa-l iubeasca si sa sfideze toate improbabilitatile.
Asa ca in loc sa-si continue traiectoria spre cer, copacul isi intindea in fiecare zi crengile dornice de-o imbratisare spre stalpul de fier.
Timp de ani si ani, bratele copacului au crescut milimetru cu milimetru, radacinile lui s-au apropiat zi de zi si intr-o zi copacul a atins prima data stalpul cu umbra unei frunze. Si s-a infiorat tot, si iubirea lui platonica s-a transformat in pasiune frematatoare.
Tremura din toate frunzele pentru fiecare atingere rece a stalpului. Era rascolit de dorinta de fiecare data cand umbra stalpului de fier si umbra lui erau proiectate de soarele care apunea pe aceiasi bucata de asfalt, astfel incat cele doua umbre deveau una si se topeau intr-o imbratisare multasteptata.
In anii ce-au urmat, copacul a crescut si dorinta a crescut odata cu el. Nu conta ca stalpul era deja nitel ruginit si ca nu mai stralucea la rasarit ca la inceput. Incet, cu rabdare, frunza cu frunza, ramura cu ramura, copacul a construit in jurul stalpului o imbratisare fierbinte, puternica, o imbratisare in care nu stiai unde incepe unul si unde se termina celalalt.
Dar stalpul a ramas rece si nemiscat.
In fiecare zi si in fiecare noapte, copacul il strangea mai tare in brate, si mai tare, si mai tare, doar doar stalpul va simti cat e de dorit si se va topi in sfarsit, se va indoi macar un pic pentru a-l imbratisa si el pe copac, pentru a oglindi iubirea pe care o primea neconditionat. Dar stalpul ramanea la fel. Anii scursi doar il mai rugineau nitel, astfel incat copacul se amagea singur spunandu-si ca rugina era o declaratie muta de dragoste si ca stalpul ruginea ca sa se asorteze toamna cu el.
Intr-o buna zi, simtind ca frunzele si ramurile nu ii mai ajung, copacul a inceput incet sa-si miste radacinile, sa le scoata din asfalt pt a completa imbratisarea cu toata fiinta sa.
Si abia in clipa in care imbratisarea a fost totala, copacul, cu radacinile in aer, incolacite in jurul fierului rece, a simtit ca nu mai are putere. Si a inceput sa se usuce in jurul obiectului si subiectului dragostei sale.
Si a ramas asa, impietrit intr-o ultima imbratisare istovita, risipita, de neinteles pt ochii trecatorului grabit, de nepretuit pt un povestitor fara povesti si de neimaginat pentru un secol in care iubirile sunt de scurt metraj.
Intelegeti voi care e morala, ca doar toti am fost, la un moment dat, ori stalp, ori copac.
CRAITA 